Sindromul de suprasolicitare în sport

Suprasolicitarea este definită ca un dezechilibru între antrenament și odihnă, care apare atunci când sportivii sunt supuși unei încărcături intense de antrenament fără a avea o odihnă și recuperare corespunzătoare.

Suprasolicitarea poate fi un semnal de alarmă pentru apariția și instalarea sindromului de burnout, pe care îl și precede dacă nu este identificat la timp. În cazul în care recuperarea sportivului nu se realizează la timp, printr-o pauză suficient de lungă sau printr-o relaxare a programului, sindromul de suprasolicitare se poate dezvolta, fiind considerat o disfuncție gravă a echilibrului hormonal și neuronal al organismului.

Deși suprasolicitarea, la prima vedere, poate părea doar un dezechilibru între antrenare și odihnă, aceasta adesea este declanșată de o tensiune psihologică excesivă. Presiunile exercitate de părinți, profesori, antrenori și de propria dorință de a avea o carieră sportivă de succes pot fi determinate de conflictul între obiectivele educaționale și obiectivele sportive.

Studiile care abordează tema sindromului de suprasolicitare atrag atenția asupra faptului că primele simptome care apar sunt chiar de natură psihică și nu fizică. Nu există teste de laborator care să permită diagnosticarea sindromului de suprasolicitare, însă au fost observate dereglări ale ritmului cardiac în timpul zilei și în situație de repaus. Simptomele fizice sunt precedate de stări de irascibilitate crescută în raport cu gravitatea problemelor întâmpinate, semne de depresie, atitudine defensivă, tulburări de somn și stare accentuată de fatigabilitate.

Atunci când sunt sesizate simptomele sindromului de suprasolicitare, se impune o analiză a frecvenței și intensității activităților sportivilor, reducerea în intensitate a antrenamentelor pentru o perioadă scurtă și oprirea activităților extrasportive ce interferează cu programul de pregătire.